Acum două zile, acum o lună, acum doi ani

Acum două zile am vărsat pe jos conţinutul unui bol cu supă-cremă de ciuperci. O ştiţi, densă, cremoasă, de culoare gri-pământiu.

A căzut de la nivelul mesei deci a împroşcat podeaua pe o suprafaţă destul de mare şi tot ce era în jur:  masa, scaunele, frigiderul, uşile dulapurilor, pereţii.

Evident, m-am enervat, am bodogănit, am spălat peste tot de două ori.

Şi apoi m-a lovit un gând.

Acum o lună

Acum o lună, pentru o femeie din Ucraina asemenea mie, vărsatul unei farfurii de supă era cel mai neplăcut lucru care i se întâmplase în acea zi.

Unde e azi femeia aceea?

Poate refugiată, cu copiii de mână şi toate bunurile adunate într-o biată valiză.

Poate rănită pe un pat de spital.

Poate resemnată, aşteptându-şi moartea în subsolul unui bloc bombardat din Mariupol.

Poate luptând cu arma în mână alături de bărbaţi sau pregătind hrana pentru luptători.

Poate tratând răniţii într-un spital de campanie.

Sau poate e moartă – unul din miile de civili ucişi de acest război barbar.

Am trăit cu toţii multă vreme într-un soi de siguranţă mincinoasă dar confortabilă. Desigur, ştiam la nivel teoretic că oricând se poate întâmpla o nenorocire, dar trăiam cu liniştitoarea certitudine că nu ni se poate întâmpla tocmai nouă.

Acum doi ani

Pandemia a fost prima bătaie de clopot care ne-a trezit, acum doi ani.

Atunci, în primele luni, am fost confruntaţi brutal cu evidenţa fragilităţii noastre. A fost un şoc pe care l-am depăşit cu greu, iar mulţi dintre noi au rămas puternic marcaţi de acel sentiment al vulnerabilităţii şi lipsei de control.

Dar timpul a trecut şi ne-am obişnuit.

Mijloacele de protecţie au devenit mai clare, au apărut vaccinurile, cumva impresia că eşti ca un fir de praf în vânt s-a diminuat, căci a devenit limpede că este în puterea ta să te protejezi.

Ceea ce se întâmplă acum este, cred, mult mai grav.

Într-adevăr, pandemia a pus în pericol sănătatea, şi cea personală şi cea publică, iar numărul de victime este uriaş, de ordinul milioanelor.

Acest război, însă, este un atac la adresa unor valori pe care se fundamentează întreaga noastră civilizaţie. Nu e vorba numai de moartea şi suferinţa unor oameni, ci şi de punerea în pericol a rădăcinilor morale al lumii.

În aceste zile ţările implicate, organizaţiile şi noi, cetăţenii simpli, cu toţii participăm, într-un fel sau altul, la un război care pune în discuţie însăşi lumea în care vrem să trăim.

Şi avem cu toţii de luat nişte decizii morale, unele îngrozitor de grele, altele care ar trebui să fie de-a dreptul evidente.

Ucraina – Alegi să lupţi pentru libertate sau capitulezi pentru a opri uciderea nevinovaţilor?

NATO – Alegi să intervii în sprijinul celor atacaţi pentru a pune capăt crimelor sau eşti prudent pentru a nu da naştere unui război mai mare?

UE – Alegi să sancţionezi şi să izolezi complet agresorul, limitându-i astfel la maxim posibilităţile de a mai continua agresiunea? Sau pui mai presus interesele materiale favorizându-ţi cetăţenii şi afacerile proprii, chiar dacă astfel oferi criminalului unelte să-şi continue crimele?

Poporul rus – Alegi să taci complice, să aplauzi grobian sau te revolţi împotriva dictatorului, cu toate riscurile implicate?

Acestea sunt decizii grele. Dar pentru noi, oamenii din ţările unde e încă pace, decizia e mult mai uşoară.

Alegem să fim de partea Binelui, ajutând refugiaţii şi susţinând Ucraina? Sau ne lăsăm mintea cucerită de propaganda putinistă şi sufletul pradă propriilor demoni şi ne poziţionăm de partea Răului?

Noi, oamenii obişnuiţi, cei care nu luptăm sub bombe să ne apăram casele, cei care nu ne petrecem zilele şi nopţile ajutând refugiaţi şi sortând donaţii, avem şi noi rolul nostru modest în această confruntare.

Nu putem fi toţi eroi, dar putem face totuşi ceva.

Putem să nu fim răi.

Putem să nu minimalizăm drama milioanelor de oameni care si-au lăsat căminele şi au fugit din calea războiului, doar pentru că printre ei sunt şi unii cu maşini scumpe.

Putem să nu devenim dintr-o dată preocupaţi de soarta săracilor noştri, numai ca să ridicăm întrebări asupra ajutorului acordat ucrainienilor.

Putem să nu mai chemăm la o falsă neutralitate pentru că “nu e războiul nostru”.

Putem să încetăm să mai blamăm victima şi să-i găsim scuze agresorului.

Dacă nu putem să facem bine – deşi în aceste zile sunt atâtea feluri în care poţi face binele – datoria noastră este ca măcar să nu facem rău. Ne-o vom îndeplini, oare?

Acum 32 de ani

Acum 32 de ani, într-o ceţoasă dimineaţă de martie, se năştea fiul meu.

Le sunt profund recunoscătoare acelor bărbaţi şi femei din Ucraina care luptă azi nu doar pentru ţara lor, ci şi pentru ca fiul meu să trăiască în continuare într-o lume liberă.

Summary

Article Name

Acum două zile, acum o lună, acum doi ani

Author

Maxine

MaxineOver50