De ce nu sunt minimalistă (şi probabil nu voi fi niciodată)
Aş spune că, din perspectiva româncelor peste 50 ani, minimalismul poate fi considerat o toană a suprasaturării occidentale, fiindca noi am trăit minimalist în anii 80-90 şi numeam asta… sărăcie!
Am primit acest comentariu percutant pe blog şi am fost uimită de cât de bine se potriveşte cu propriile mele idei.
În ultima vreme am tot citit articole despre minimalism aparţinând unor femei pe care le urmăresc şi le admir. Cele mai multe fac elogiul stilului de viaţă minimalist şi vorbesc despre cât de fericite şi eliberate se simt având mai puţine lucruri.
Minimalismul este un trend care se manifestă în tot ce ţine de organizarea vieţii, de la amenajările interioare la alimentaţie, de la organizarea garderobei la felul cum îţi faci cumpărăturile şi produsele pe care le achizionezi.
De la un stil în arta decorativă minimalismul a devenit un stil de viaţă. Să consumăm mai puţin, să avem mai puţin, să rispim mai puţin, să economisim, să refolosim, să renunţăm la obiectele şi posesiunile inutile. Să trăim cu mai puţine obiecte dar de calitate mai bună. Mai puţine dar mai scumpe.
A devenit foarte popular odată cu carţile lui Marie Kondo care îţi recomandă să renunţi la majoritatea lucrurilor din garderobă şi din casă, păstrându-le doar pe acelea care “îţi aduc bucurie”. Vândute in milioane de exemplare, aceste cărţi au fost extrem de atrăgătoare pentru oamenii sătui de abundenţa occidentală.
Totuşi, pe mine stilul minimalist nu mă atrage, ba chiar aş spune că îmi trezeşte un anume disconfort interior.
Noi, cei crescuţi în comunism, cunoaştem foarte bine minimalismul. L-am trăit pe pielea noastră şi ne-a marcat definitiv copilăria şi tinereţea. Diferenţa e că în acele vremuri oamenii aveau puţin nu pentru că nu doreau să aibă mai mult ci pentru că nu aveau de unde să aibă mai mult, fiindcă toate lucrurile erau puţine.
Iar pentru unii ca mine, chiar şi acel puţin era, de multe ori, de neatins.
M-am născut în 1965 deci mi-am petrecut copilăria într-o perioadă relativ îndestulată a comunismului (zic relativ pentru că, de fapt, în comunism nu a existat niciodată o adevărată abundenţă).
Cu toate astea, am avut o copilărie, cum să-i zic – frugală, plină de lipsuri, săracă? Toate la un loc?
Mama mea, rămasă văduva la 25 de ani, cu două luni înainte de a mă naşte eu, nu s-a recăsătorit niciodată. Iar după naşterea mea, deşi ar fi putut cu uşurinţă să obţină un apartament de două camere cu chirie, a hotărât să facă o casă. O casă în toată regula, cu curte, cu etaj, cu beci şi pod. Şi a tot construit la ea vreo 10 ani.
Dacă ai 30 de ani, eşti într-un cuplu în care amândoi aveţi salarii decente şi ţi se pare greu să-ţi faci o casă, ar trebui să vezi cum e să faci una ca femeie singură, dintr-un salariu amărât de funcţionară.
Cu un sprijin minim din partea familiei, cu împrumuturi nesfârşite la CAR, la CEC sau colegi, aproape toţi banii mergeau la amenajarea casei. Toate obiectele cât de cât valoroase, mobilier, covoare, aragaz, frigider, televizor, toate au fost cumpărate prin credite plătite îngrozitor de greu.
De la primele mele amintiri de copil şi până spre liceu, vedeam în fiecare lună cum mama venea de la serviciu în ziua de salariu cu plicul cu bani, se aşeza la masă şi începea să-i împartă, notând pe plic: CAR – 500, Dora – 200, Ileana – 150, Mioara – 250… şi aşa mai departe până epuiza toate datoriile pe care le avea în luna aia. Mai rămâneau vreo 200 de lei cu care trebuia să trăim până la salariul următor.
Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că hainele erau ultimele lucruri pe care mama şi le-ar fi cumpărat pentru ea.
Se vorbeşte azi de garderoba capsulă: 15 piese cu care îţi poţi compune 70 de ţinute. Eh, amatori!
Mama a avut o “garderobă capsulă” formată din două fuste, două bluze şi o rochie pe care le-a purtat vreo 10 ani. O singură pereche de pantofi care era schimbată doar când nu se mai putea repara, o singură pereche de cizme pingelite în mod repetat şi un palton pe care, când a devenit prea uzat, l-a dat la întors.
Ăsta da minimalism, nu-i aşa?
Totuşi, copil fiind, eu am fost îmbrăcată decent, pe de-o parte pentru că, din puţinii bani care nu erau destinaţi casei, mama îmi cumpăra minimul necesar, iar pe de alta, pentru că primeam hăinuţe cadou de la sora mamei, mult mai înstărită decât noi.
N-am avut păpuşi sau jucării şi nici alte lucruri la care visam ca adolescentă: casetofon, blugi…
Am avut, însă, din belşug, cărţi, care erau singurul lux pe care şi-l permitea mama, şi singurul ei refugiu din calea unei realităţi atât de grele.
Revenind în prezent…
Îmi plac hainele, pantofii, genţile, accesoriile şi am o mulţime. O MULŢIME! 🙂
Desigur, renunţ periodic la cele care se degradează sau nu-mi mai vin bine, dar îmi face mare plăcere să cumpăr altele în loc. După o copilărie în care mi-am văzut mama îmbrăcată ani de zile cu aceleaşi haine amărâte, îmi place să mă pot îmbraca mereu în ţinute noi, dacă vreau.
Nu dau importanţă brandului şi nu aş plăti o sumă mult mai mare decât merită calitatea unui obiect doar pentru logo-ul său, oricît de interesantă ar fi povestea acelui brand.
Evident, de vreme ce nu mă interesează brandul, nu-mi cumpăr fake-uri, nici ieftine, nici scumpe. Nu mă interesează etalarea unui nume ci doar felul cum acea piesă se integrează în ţinutele mele.
Am în minte anumite valori maxime pe care le-aş plăti pentru piesele din garderobă şi nu le depăşesc. Nu am marote ecologice şi nu aş plăti un preţ de câteva ori mai mare pentru un produs numai pentru că e “green”.
Aşa stând lucrurile, prefer să-mi cumpăr 4 cămăşi albe de o calitate decentă, cu croieli diferite, la 100 de lei bucata, decât o singură cămaşă albă de 100 de euro de la un brand cunoscut şi/sau sustenabil. Vinul roşu pătează la fel, indiferent de preţul cămăşii. 🙂
Pe de altă parte, nu îmi cumpăr niciodată haine din impuls şi doar pentru că sunt la reducere. Întotdeauna mă gândesc cum se va integra noua achiziţie în garderoba mea şi ce ţinute pot compune cu ea.
Spre deosebire de multe femei pe care o garderobă plină le împinge în l’embarras du choix şi le face să simtă că nu au nimic de îmbrăcat, eu ador să am o multitudine de posibilităţi din care să aleg.
Am trăit în vremea în care nu aveai alegeri. Acum, după mai bine de 30 de ani, continui să mă bucur când îmi deschid dulapul şi am 20 de fuste din care să aleg. La fel cum mă bucur când merg la magazin şi pot alege din 20 de feluri de îngheţată. 🙂
Prin urmare nu, nu voi fi niciodată o minimalistă. Can you blame me? 🙂
Articole pe care poate le-ai ratat
De ce femeile peste 50 de ani din Romania sunt altfel
Ce am câştigat (şi ce am pierdut) odată cu înaintarea în vârstă
Dacă articolul ţi-a plăcut recomandă-l şi prietenelor tale printr-un Share. Iar dacă vrei să afli când postez un nou articol, dă un Follow la pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/shopping.cu.maxine/
9 Comments
Pingback:
ADRIANA
Buna, Maxine! Iata ca fac al doilea comentariu intr-o seara si asta pentru ca mi-a placut mult articolul tau. Asa cum am presupus, suntem de varste apropiate, eu m-am nascut in noiembrie 1964, iar articolul tau mi-a evocat propria copilarie, chiar daca n-a fost atat de tragica ca prin pierderea tatalui tau. In schimb, parintii mei au fost orfani, iar asta s-a reflectat in stilul nostru de viata cam tot asa de frugal. Pana in ziua de azi resimt mult lipsa bunicilor si de aceea incerc la randul meu sa fiu o bunica prezenta, desi nepotii mei locuiesc la vreo 1700 km distanta.
Sunt perfect de acord ca minimalismul nu se potriveste oricui si eu sunt una din acele persoane. Imi place sa cred ca sunt practica in cele mai multe aspecte, insa in ce priveste imbracamintea sunt ca si tine : ADOR sa am de unde sa aleg. Ca o regula generala, nici eu nu-mi cumpar lucruri fara sa ma gandesc cu ce le pot purta, dar…am mai facut exceptii 🙂 . Cand am mentionat capsula vestimentara in comentariul anterior, ma refeream la una care sa permita un numar cat mai mare de variante si nu aveam in minte un anumit numar de obiecte, de altfel, mi-ar fi greu sa ma limitez la asta. In ultimul timp am renuntat de mai multe ori sa-mi cumpar unele articole (desi mi-au placut mult) fiindca m-am gandit UNDE le voi purta. Prin natura serviciului meu, port tinute tip sport, comode, iar tinutele ”casual” doar de doua ori pe saptamana, la intrunirile religioase. Ironia consta in faptul ca nu-mi plac tinutele sport si mi-as dori sa pot purta mai mult tinute ”casual” sau pe-aproape. De aceea, incurajata si de fiica mea cea mare prin exemplul ei, am inceput sa-mi compun tinute care sa fie comode, dar in acelasi timp mai elegante … si asa am dat peste articolele tale.
Revenind la epoca ” de aur”, imi amintesc cum, la vreo 4 ani dupa casatorie si fiind mama deja, mi-am modificat paltonul rosu pe care il aveam de fata, pentru ca nu-mi permiteam sa-mi cumpar sau sa-mi fac altul. Dupa alti 3 ani am reusit cu ajutorul parintilor sa-mi fac alt palton, iar cel rosu a devenit o fusta. Statura mea migniona imi permitea sa ma imbrac de la magazinele de copii, unde preturile erau cu aprox 40-50 % mai mici pe vremea aceea. Ca multi altii, am facut si eu economii drastice folosindu-mi bruma de imaginatie si indemanarea la lucrul manual. Am tricotat nenumarate articole pentru mine si familia mea, am invatat singura un pic de croitorie doar pentru uz casnic (le faceam copiilor costumele pentru serbari), mi-am facut singura manichiura, pedichiura si o cosmetica primara si am avut ambitia sa nu se vada greutatile cu care ma confrunt. Sper ca am reusit, desi am ramas cu ”sechele”, ma simt vinovata daca imi cumpar ceva de care nu am neaparata nevoie, dar lucrez la asta :). Ca si tie, imi place mult sa citesc si o fac de cate ori pot, tehnologia moderna venindu-mi in ajutor in acest sens. De aproape 9 ani locuiesc in Anglia si in primii 2 ani mi-au lipsit mult cartile, insa acum am reusit sa-mi aduc marea majoritate a cartilor de acasa si de fiecare data cand vizitez Romania imi aduc alte carti. Iar fetele m-au invatat sa folosesc telefonul pentru lectura online.
Ca o concluzie, te asigur ca voi citi si alte articole de-ale tale, imi place stilul in care scrii. Mult succes!
Cu simpatie,
ADRIANA
maxine
Dragă Adriana, îţi mulţumesc pentru comentariul tău. M-a emoţionat tare faptul că articolul meu a ajuns la sufletul tău şi că mi-ai dăruit câteva minute din viaţă pentru a scrie despre experienţa ta.
Pingback:
Constantin Victoria
Eu sunt ceva mai mare m-am născut la cîtiva ani de la sfârșitul războiului în dec 1950, când era multă sărăcie, cu părinți ieșiți din război cu o perioada bolșevică în care deși bunicii paterni au avut dar s-au distrus multe datorita comunismului proaspăt instalat care a negat și a distrus valorile anterioare.
Am avut noroc că mama mea făcuse școală de croitorie și ne făcea și transforma din orice, bunica împletea, dar eram 5 persoane la un singur salariat.
A fost f greu de supraviețuit și abia acum la peste 70 de ani îmi permit extravagante să zicem, pt că și acum muncesc altfel nu m-as descurca dintr-o singura pensie fiind și văduvă de 20 de ani, rămasă cu un copil care începea facultatea și altul care abia terminase. Au fost ani grei și cu multe lipsuri.
Mirela
Draga Maxine,
Te simt atat de apropiata prin felul tau de a fi, de a vorbi lejer despre perioade mai grele din viata ta, despre bucuriile si placerile tale! Esti atat de naturala in expunerile tale (fie ele scriptice sau foto), ceea ce este de admirat in ziua de azi cand am devenit atat de obisnuiti cu falsul!
Tine-o tot asa pentru ca aduci bucurie prin ceea ce scrii si postezi ca model de tinute!
Sa ai un weekend minunat!
Cu drag,
Mirela
maxine
Şi eu îţi mulţumesc, Mirela, pentru gândurile bune şi te aştept din nou cu drag pe blog.
Cristina B
Mulțumesc pentru acest articol. M-a atins foarte profund, pentru mine este răscolitor prin transpunerea în trecut pe care mi-a provocat-o. Oamenii care spun adevărul, care sunt sinceri și nu uită de unde au plecat sunt ca o piatră rară în zilele noastre. De aceea te apreciez cu atât mai mult. Așa gândesc și eu, deși sunt născută în anii ’80 și aveam 6 ani la Revoluție, amintirile pe care le păstrez sunt încă foarte vii. Ai descris atât de autentic atmosfera acelor vremuri pe care n-ar trebui să le uităm, căci cei ce-și uită trecutul sunt condamnați să-l repete.
maxine
Şi eu îţi mulţumesc, Cristina, pentru acest comentariu emoţionant şi pentru gândurile bune.